duminică, 28 februarie 2010

E trist.

Capul imi este zdrobit din toate partile.
E zdrobit de durere, de suferinta, e zdrobit cu o forta incredibila de prostia din jur.
Simt ca vreau sa scap, sa evadez, sa ies din toata chestia asta pe care unii oameni o numesc ''viata''.
Nu, nu la propriu. Nu am ganduri sinucigase. Vreau doar sa simt ca pot crea o lume doar pentru mine. O lume in care m-as simti in largul meu. Vreau sa simt ca nu trebuie sa ma prefac doar pentru a fi acceptata.
Vreau o lume in care sa nu trebuiasca sa port tone de machiaj pe fata, doar pentru a fi considerate ''draguta''.
Vreau sa ma trezesc dimineata, cu parul ravasit, in pijamale, si cineva sa-mi spuna ca sunt frumoasa, asa cum sunt.
Vreau pe cineva care sa ma placa pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce mimez in fiecare zi.
Vreau ca lumea sa vada dincolo de ambalajul prost impachetat al caracterului meu.
Vreau ca atunci cand ma uit in oglinda, sa-mi dau seama cat de putin conteaza aspectul. Sa-mi dau seama ca pot fi frumoasa, si fara a avea forme de top model.
Dar nu traim intr-o astfel de lume, asa ca pentru oameni tot ce conteaza esti ambalajul.
Personal, mi se pare o tampenie. Cand primesti un cadou, nu te uiti la ambalaj, ba chiar il rupi cat mai repede din dorinta, curiozitate, emotie de a vedea ce e dincolo de el.
Si totusi, la un cadou, dincolo de ambalaj e doar un lucru marunt, si totusi esti atat de nerabdator sa ai acel obiect. De ce nu se poate intampla asta si la persoane?
De ce de fiecare data cand intalnesti pe cineva, primul lucru care iti trece prin minte este in legatura cu aspectul? De ce nu te gandesti ce persoana minunata se ascunde inauntru?
De ce? Pentru ca traim in superficialitate si prejudecata.
Pentru ca asa am fost educati.
Pentru ca ni s-a spus de mici sa nu vorbim cu anumite persoane, doar pentru ca au o gaura in plus in urechea stanga, sau doar pentru ca e baiat si poarta o bratara.
Am fost crescuti de parinti, si am mostenit prejudecatile lor.
Am fost educati sa fim subiectivi.
Am fost educati sa gandim prea mult la lucruri care nu conteaza.
Sau cel putin, asa am fost eu educata.
Mi s-a spus sa analizez totul de 1000 de ori si sa ma gandesc bine inainte de a actiona.
Am fost educata in a gandi cu ratiune. In a roti totul pe toate partile.
Nu zic ca e un lucru rau. Este destul de ajutator in anumite momente.
Ratiunea te ajuta sa eviti greselile.
Dar vin momente in viata cand ai vrea sa faci ceva necugetat, sa faci ceva ce in mod normal n-ai face niciodata.
Exact asa ma simt acum.
Simt ca imi explodeaza capul. Simt ca am o multime de idei care se bat pentru spatiu in cutia craniana a capului meu. Se izbesc de pereti si isi dau pumni si picioare in gura pentru a-si face spatiu. Si deodata dispar brusc. Capul mi se goleste si dintr-odata e mai mult spatiu ca niciodata.
Totul dispare si ma simt goala din toate punctele de vedere.
Ma simt ca si cum nu sunt in stare sa fac nimic. Ma simt neputiincioasa.
O gaura se formeaza in sufletul meu si se mareste neincetat.

Atunci imi doresc pe cineva care sa umple golul format.
Dar nu gasesc pe nimeni. Toti se ascund de mine cand am nevoie de ei.
Nimeni nu se gaseste cand am nevoie de ajutor.
Nimeni nu vrea sa ma ajute pe mine, vor doar sa fie ajutati.

Toti se lasa pacaliti de ambalaj. De teatrul ieftin pe care il joc in fiecare zi.
De starea mea falsa de euforie.
Toti ma condamnda cand uit replicile si ma incurc in sentimentele pe care le am cu adevarat.
Sunt ca un public furios ca au platit bani pentru o comedie si primesc o drama.
Toti condamna actorii, pentru ca ei sunt pe scena.
Uita de regizori, de cei ce i-au silit sa joace piesa asta.
De cei care au modificat actul piesei cum au vrut, fara a se gandi la urmari.

E trist.